Pierderea unei persoane dragi poate rasturna un destin. Disparitia timpurie a unicei fiice a lui
,
, care mostenise inzestrarile sale extraordinare, avea sa-l conduca pe marele savant cu gandire enciclopedica spre explorarea unor taramuri cu totul straine de cele in care se ilustrase stralucit pana atunci. depozitie a acestor preocupari neobisnuite sta astazi Castelul Iulia Hasdeu de la Campina.
Viata
a fost, inca din primii ani, una extraordinara. "La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana", ne povesteste directoarea Muzeului "Iulia Hasdeu" din Campina, Jenica Tabacu. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara. Tot din aceasta perioada dateaza si initiatoarele scrieri literare ale Iuliei. Ca si cum acest lucru ar fi fost normal pentru varsta ei, la 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia Pian si Canto. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa. Despartiti de distanta, B.P. Hasdeu si fiica sa vor fi circa unul de celalalt prin intermediul scrisorilor. Tatal isi indeamna fiica sa studieze asiduu si, ramas in tara, depune eforturi extraordinare pentru a-i asigura conditiile de studiu. In 1886, Iulia se inscrie la Facultatea de Litere a Universitatii Sorbona din Paris. Isi stabileste chiar si tema lucrarii de doctorat, pe care planuia sa o sustina la varsta de 20 de ani, si anume "Filosofia populara la tara noastra".
Curand dar un destin necrutator avea sa il desparta pe B.P. Hasdeu de fiica sa. La inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de cele dintai semne ale unei necrutatoare boli, ftizia. suparat, carturarul va incepe o goana nebuna in sudul Frantei, in Italia si in Elvetia, ducandu-si fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate incercarile sale sunt dar zadarnice. In vara anului 1888, Hasdeu isi aduce fiica bolnava inapoi in tara. Dupa o scurta perioada in care i-a vizitat pe toti doctorii Capitalei, Iulia Hasdeu este dusa la Manastirea Agapia. In luna august a aceluiasi an, nefericitul tata isi aduce copila acasa, ultimele sperante ale acestuia indreptandu-se catre divinitate, dupa cum nota el insusi. "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fara putinta la Atoate Creatorul? Fie si o minune." Dar minunea pe care o astepta Hasdeu nu soseste, iar pe 29 septembrie 1889, in varsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viata.
Dupa disparitia prematura a preaiubitei sale fiice, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o exclusiv directie: spiritismul. Ani buni dupa moartea Iuliei, cei doi, tatal si fiica, se vor intalni regulat in
, in timpul sedintelor de spiritism. De altfel, chiar si acest castel construit de Hasdeu, gandit ca un templu inchinat fiicei sale, a fost inaltat intocmai dupa planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O insemnare a carturarului pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra si pastrata nealterata peste timp, sta depozitie acestui fapt: "Acest castel s"a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, constructiunea de N. Angelescu".
"In 1893, la invitatia doctorului C.I. Istrati, familia Hasdeu ii face acestuia o vizita la resedinta de vara de la Campina, spune Jenica Tabacu. Clima blanda si atmosfera pitoreasca a oraselului de pe Valea Prahovei reusesc sa-l cucereasca pe B.P. Hasdeu intr-o asemenea masura incat va decide sa cumpere un teren si sa construiasca acolo castelul." Este un castel si un templu totodata, ii spunea Hasdeu lui Caragiale, care a venit sa-l viziteze. Tot ce se afla in castel era un simbol in sine si avea un rol aparte in cadrul unei simbolistici generale mai complexe. Asa cum nota si Caragiale dupa vizita sa la Campina, castelul este orientat catre est, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. "Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu", isi amintea I.L Caragiale. "Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului."
Ce s-a mai pastrat azi din castelul de odinioara? Supus unui "lifting" destul de strident pe alocuri, castelul traieste mai ales prin magia enigmelor pe care le poarta de un secol. O usa masiva, glisanta, da in cea mai mare incapere, unica de forma circulara, sala de lectura. In centrul ei, ca un fel de axis mundi, se afla inca statuia lui Iisus in marime naturala. Este imposibil ca, pasind in incapere, privirea sa nu iti fie atrasa de aceasta statuie, si privind-o, iti dai seama ca ochii lui Iisus te vegheaza. Bratele desfacute parca spun Lasati copiii sa vina la mine!, iar la picioarele sale sunt cununa de spini si piroanele.
Din sala de lectura se adancesc in zid trei incaperi inguste: Image doua biblioteci si un salon de muzica, in care pianina Schiedmayer, care a apartinut Iuliei, supravietuieste amutita. Deasupra ei este o reprezentare a arborelui genealogic al familiei Hasdeu: intemeietorul este Voda Stefan Petriceicu, alungat din Polonia de tatari, apoi, o veriga importanta este Tadeu Petriceicu, strabunicul Iuliei, cel care avea sa se intoarca din bejanie la mosia familiei de langa Hotin. Aici, in satul Cristinesti, se va intoarce intaiul sau nascut, Alexandru, dupa ce studiase in strainatate dreptul, stiintele naturii si literele. Fiul sau, nascut in 1838, la 16 februarie, a fost Tadeu Petriceicu - alias Bogdan Petriceicu Hasdeu. A patra generatie a acestei familii speciale a fost Iulia.
Castelul de la Campina, in ciuda asocierii lui cu o activitate desfasurata in obscuritate, cu o recuzita specifica, are multa lumina. Toate incaperile, exceptand camera de spiritism, au luminator, iar obloanele de metal ale ferestrelor au oglinzi in exterior. Probabil ca ele captau mai bine lumina si, totodata, in bataia razelor de soare, ofereau o stralucire aparte, vizibila de la distanta.
In castelul - muzeu pot fi vazute astazi biroul lui Hasdeu, unde se afla si masa de corespondenta a Iuliei, adusa de la Paris. Se patrunde apoi in dormitorul lui Hasdeu, incapere zugravita cu cale - floarea preferata a Iuliei. Ochii se opresc pe un tablou al Iuliei Hasdeu in ziua mortii - o copie dupa originalul in ulei al profesorului ei de pictura de la Paris, D. Maillart. Revenind in birou, nu se poate sa nu fii intrigat de prezenta unei gauri in perete: pe acolo patrundea in castel, din camera de spiritism, duhul Iuliei.
In camera de spiritism, cateva obiecte originale incearca sa refaca atmosfera initiala, incarcata de mister. O masuta de spiritism, cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara (din fier si placi de marmura), un vas oriental din bronz, cu animale fantastice. Pe buza vasului se afla un fel de coroana de acelasi diametru, cu un dragon in relief. Cele trei trepiede amintesc de scaunele oraculare din antichitate, inchinate spiritelor; prin numarul 3, trepiedul reprezinta imaginea focului si a cerului; ele au la mijloc, tot in triunghi, numele Hasdeu, lasand ca baza cele trei litere, DEU, amintind de Deus - Dumnezeu. Literele sunt frante, alcatuite din cate trei linii fiecare, astfel ca numele devine dificil de citit. De ce triunghiulare? Pentru ca 3 e numar mistic, e temeiul, el "exprima o ordine intelectuala si spirituala, intru Dumnezeu, in cosmos sau in om" (Dictionar de simboluri) Si aici, ca si in celelalte incaperi, atarna din plafon o lampa de fier in cruce, care odinioara avea, nu intamplator, si margele de chihlimbar. "Chihlimbarul reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de energia cosmica, sufletul individual de sufletul universal. El simbolizeaza atractia solara, spirituala si divina." Prin grija a doi oameni pasionati, Mircea Colosenco si Jenica Tabacu, au vazut lumina tiparului Protocoalele sedintelor de spiritism - texte inedite, marturie extrem de fidela a preocuparilor bizare din ultimii ani ai vietii lui Hasdeu. Participantii, datele, practicile, confirmarile sedintelor de spiritism din aceasta odaita se regasesc in notatiile lui Hasdeu.
Şirurile cărţilor rămase nearanjate în rafturile bibliotecii din sediul Asociaţiei Iulia Haşdeu pentru UNESCO se acoperiseră de un pufuşor format din ace minuscule vibrate în aerul încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre era uneori strâmbat, de parca o mână alungase imaginea unei treceri luminoase într-una din amiezile şi după-amiezile când membrii activi sau simpli vizitatori participă la întrunirile de cenaclu sau acum mai nou la Academia de iniţiere. Sala stă necercetată de vreo fiinţă câteva zile şi se adună părţi minuscule aproape invizibile din corpurile noastre energetice lăsate acolo... Chiar şi pepereţi se văd mustăţile unei catifele fine al acestui fenomen numit indezirabil "praf". Privesc cu ardoare în orice sală muzeală aceste existeţe stinse din vizitatori pe diferite obiecte. Este o arhivistică a trecerii umbrelor dintr-o existenţă pământească în cea celestă. Pleoapele mele se mişcă impresionate de fixarea contururilor. De sub jaluzeaua privirii mele absorbite pe cărţile odihnite pe masa dintre ferestre, vizavi de cotul sălii de întruniri, este o parte din bogata bibliotecă a asociaţiei. Am împrumutat şi eu cîteva cărţi rare pentru documentarea mea privind cartea ce m-a împins s-o scriu. Acum jucau luminiţe colorate precum titlurile de pe coperţi. Simţeam plămada lutului acelor mâini ce le-au meşteşugit discursul editat. Zâmbesc ascunsului dintre cotoarele bibliotecii, chicotind ca în copilărie la o năstruşnicie. Firescul mă repune pe coardele unei vibraţii între mine şi imensul şirag al cărţilor spre tavan. Ridic mai întâi cătarea ochilor apoi reiau drumul de jos de la ultimul raft spre a-mi corecta nerăbdarea. Încet, lent, cu atenţia relaxată, pe fiecare cotor vedeam titlul citeţ îmbăcându-mi dosarul ocular. Sunt ca un registru fidel care are încorporat înregistrările cărţilor strâns înregimentate în rafturi. Constat sensurile repartizării lor pe domenii, după numele făuritorilor lor, după istorie, artă... Nu clipesc pentru că respiraţia mea trăieşte fiecare contur de carte contopindu-ă. Nu din mine ies virgulele de praf în aşezarea akashică, ci din filele de sub covertura cărţilor. De deasupra lor şi dedesubtul lor vibrează smerit o lumină... Este o lecţie mi-am zis dată aici de amfitrioana casei, Iulia Haşdeu... Prind cu mâna o rază jucăuşă apoi cu cealaltă mă înconjor de şnururile luminoase. Privirea mi se duce spre spatele bibliotecii căutând nu ştiu ce trecând ca vibraţie muzicală spre pereţii din spatele ei. Mă simţeam găzduită printre cărţi. Culuare lungi mi se deschid alergând după lumină prin cotituri spiralate ori zigzagate, ca a unui râu întortocheat scăpat din izvor. Atunci s-a ivit o mână luminată de un opaiţ oprindu-mă din risipirea copilăroasă. Ce căutam, de fapt? Pe bunica prafului de pe cărţile unei biblioteci? Mâna arcuită cu o mişcare dantelată tresări să mă întoarcă molcom sub bolta micuţei luminiţe. Acolo se rulau necontenit filme din memoria exitenţială a acestui locaş de trăire a familiei Haşdeu. Survolam privegherile materne ale mamei asupra copilei ambele botezate Iulia. Fiecare filă de viaţă se depunea cuminte în lumina opaiţului, până la ultimul clişeu când am apărut eu deasupra vitrinei cu fotografii pe care o aranjasem la ultima curăţenie organizată. Şirurile emoţiilor se rulau încet parcă să văd şi să înţeleg, că nu ataşamentul mi l-a înregistrat ci gestul meu simplu. Mâna ce deţinea opaiţul strângea grămăjoarele căzute lângă fotografia ei lipită de mine pe un nou cadru cartonat. Deasupra vitrinei se formase un ou incandescent în care intrau grăunţii prafului de pe obiectele încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre se îndreptă. Simţeam că-mi mătura o mână nevăzută privirea, respiraţia, poate chiar gândul. Împărtăşindu-mi iubirea, o lumină smerită mi-a purtat fericirea într-o făclie de opaiţ. Firimitura de praf nu mai era o ameninţare, ci un suvenir de mare preţ.
