EFIGIA INIMII - Retezat

        Eşti verdele sfidând paloarea
        Prin urma soarelui în mare
        Eşti pâinea ce-şi coace sudoarea
        Nu peisaj de apetituri clare
        Eşti aisbergul ce duce zarea
        De la pocal până la sare
        Eşti chiar săgeata cu valoarea
        Ploilor ce se atrag şi care
        Ca-ntr-o efigie-s culoarea
        Atâtor străbuni dintr-o uitare.

SANCHONIATHON

         Adesea privesc cerul
         Prin ochii tăi sihaştri,
         Scăldându-mă-n misterul
         Atâtor lumi de aştri.
        
         Adesea ţi-ascult cuvântul
         Prin glas de violină,
         Înfiorând pământul
         Cu vraja lui deplină.
        
         Adesea, tu-mi eşti zarea
         Divină ce mă-ngână,
         La fel ca-nfăţişarea
         De taină din fântână.
        
         Adesea-n suflet taina
         Ţi-o legăn printre ceruri,
         Cătându-te sub haina
         Eternelor misteruri.
        
         Iar dulcea bucurie,
         Izvor din ochi albaştri,
         De-a pururi îmi învie
         Edenic dor de aştri.

PROFILUL TOAMNEI

  
 S-a semeţit pe cer profilul
 Toamnei cu mantii-n rubini,
 Acolo unde paşii-şi lasă,
 Ciorchinii grei transmit lumini.
  
 De dealuri şi-o vâlcea toată
 S-a bucurat turnând vopsea
 Pe talerele-mbujorate must e
 De mult arzând precum o stea.
  
 Musteşte-n ochi rodul de-o vară,
 Înmiresmând poveri de rob.
 Amurgul în lăzi adulmecă
 Piramidal strânşi bob lângă bob.
  
 Răsuflecându-şi verdele,
 Când soarele salută-n somn
 Ziduri lungi suntem în lege
 Cu aromele diurne într-un pom.
  
 Mă doare bobul din ciorchine
 Prins în rotunda sfâşiere
 A jertfă mândru să se-nchine,
 Aşa cum trece o tăcere.

TEII LUI EMINESCU

         Mă duc cu Teii Tăi spre cer,
         Să pot găsi cununa mea de spice
         În foitajul cărţilor ce vin,
         Te strig în ploi să mă adun
         Cu mâinile literei Tale.
         Pe-un prag de scări sihastre
         Să mă cunosc ca apă,
         Să îmi cuprind misterul
         În sufletul Tău moştenit
         Şi să Te-ntâmpin tainic
         Printre cărţile-nspicate
         Cu Teii Tăi trecuţi prin mine.

TARA MEA

        Cu ochii înverziţi de dealuri,
        Mă rupe-o amintire-n viitor.
        Un nor de aur cum coboară
        Aici. născându-mă pentru un dor.
      
        Primăvara furişează mătăsuri,
        Tresăriţi de viaţă şi iubiri,
        Ne dăruie-o ploaie de seară,
        Într-o smerenie de priviri.
      
        O, ŢARA MEA, cuminte şi stelară,
        Limba iubirii uitată-n sertare,
        Descoper-o din zgurile rostirii,
        Să ţi-o repete smerit la hotare.
      
        Mamei să-i dărui destinul ciuntit,
        Satele frământând o pâine,
        Talpa copilei ce-a fost luminând,
        Când o speria viaţa de mâine.
      
        Spun rugi sub cruci cât ţara
        De pe o hartă ruptă-n vecini.
        Lacrima mi-e blidul din masa
        Ochilor trişti ucişi de străini.
      
        Cântec mai am, dragostea, ea,
        Pentru copile, cartea vacanţei
        Să dărui, desigur, şi-acum,
        Cărările cutezanţei.

TARA MEA

        Cu ochii înverziţi de dealuri,
        Mă rupe-o amintire-n viitor.
        Un nor de aur cum coboară
        Aici. născându-mă pentru un dor.
        
        Primăvara furişează mătăsuri,
        Tresăriţi de viaţă şi iubiri,
        Ne dăruie-o ploaie de seară,
        Într-o smerenie de priviri.
        
        O, ŢARA MEA, cuminte şi stelară,
        Limba iubirii uitată-n sertare,
        Descoper-o din zgurile rostirii,
        Să ţi-o repete smerit la hotare.
        
        Mamei să-i dărui destinul ciuntit,
        Satele frământând o pâine,
        Talpa copilei ce-a fost luminând,
        Când o speria viaţa de mâine.
        
        Spun rugi sub cruci cât ţara
        De pe o hartă ruptă-n vecini.
        Lacrima mi-e blidul din masa
        Ochilor trişti ucişi de străini.
        
        Cântec mai am, dragostea, ea,
        Pentru copile, cartea vacanţei
        Să dărui, desigur, şi-acum,
        Cărările cutezanţei.

ALINARE SINELUI- Voroneţ

         Mă-ntorc spre tine,
         Albastră sculptură grea,
         Din cer ţi-e ochiul,
         Adunând marmura ta.
        
         Verdele de sus te vede,
         Roşu firicel de vis,
         Într-un galben ca goblenul,
         Înălţat superb, nenins.
        
         Eşti o apă zburătoare,
         Mare, nu plantă, nici gând,
         Doar pierit subţire-n piatră,
         Zidule, ochi de pământ.
        
         Înnădind veşmânt eşti,
         Voroneţ, aduci tu mult,
         Iar în punct ţese cascade
         Firul tău de la-nceput.