POEZII

PRAGUL SPAIMEI

M-aplec în rugăciune şi pier

Sub mâna Ta răbdând o transformare

Ochiul mă frige când mă rog

Îmblânzitor de pietre

Iar pianul a amuţit

În trompeta

Templelor.

SMERITA LUMINĂ A OPAIŢULUI

Portretul Iuliei Hasdeu

Şirurile cărţilor rămase nearanjate în rafturile bibliotecii din sediul Asociaţiei Iulia Haşdeu pentru UNESCO se acoperiseră de un pufuşor format din ace minuscule vibrate în aerul încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre era uneori strâmbat, de parca o mână alungase imaginea unei treceri luminoase într-una din amiezile şi după-amiezile când membrii activi sau simpli vizitatori participă la întrunirile de cenaclu sau acum mai nou la Academia de iniţiere. Sala stă necercetată de vreo fiinţă câteva zile şi se adună părţi minuscule aproape invizibile din corpurile noastre energetice lăsate acolo... Chiar şi pepereţi se văd mustăţile unei catifele fine al acestui fenomen numit indezirabil "praf". Privesc cu ardoare în orice sală muzeală aceste existeţe stinse din vizitatori pe diferite obiecte. Este o arhivistică a trecerii umbrelor dintr-o existenţă pământească în cea celestă. Pleoapele mele se mişcă impresionate de fixarea contururilor. De sub jaluzeaua privirii mele absorbite pe cărţile odihnite pe masa dintre ferestre, vizavi de cotul sălii de întruniri, este o parte din bogata bibliotecă a asociaţiei. Am împrumutat şi eu cîteva cărţi rare pentru documentarea mea privind cartea ce m-a împins s-o scriu. Acum jucau luminiţe colorate precum titlurile de pe coperţi. Simţeam plămada lutului acelor mâini ce le-au meşteşugit discursul editat. Zâmbesc ascunsului dintre cotoarele bibliotecii, chicotind ca în copilărie la o năstruşnicie. Firescul mă repune pe coardele unei vibraţii între mine şi imensul şirag al cărţilor spre tavan. Ridic mai întâi cătarea ochilor apoi reiau drumul de jos de la ultimul raft spre a-mi corecta nerăbdarea. Încet, lent, cu atenţia relaxată, pe fiecare cotor vedeam titlul citeţ îmbăcându-mi dosarul ocular. Sunt ca un registru fidel care are încorporat înregistrările cărţilor strâns înregimentate în rafturi. Constat sensurile repartizării lor pe domenii, după numele făuritorilor lor, după istorie, artă... Nu clipesc pentru că respiraţia mea trăieşte fiecare contur de carte contopindu-ă. Nu din mine ies virgulele de praf în aşezarea akashică, ci din filele de sub covertura cărţilor. De deasupra lor şi dedesubtul lor vibrează smerit o lumină... Este o lecţie mi-am zis dată aici de amfitrioana casei, Iulia Haşdeu... Prind cu mâna o rază jucăuşă apoi cu cealaltă mă înconjor de şnururile luminoase. Privirea mi se duce spre spatele bibliotecii căutând nu ştiu ce trecând ca vibraţie muzicală spre pereţii din spatele ei. Mă simţeam găzduită printre cărţi. Culuare lungi mi se deschid alergând după lumină prin cotituri spiralate ori zigzagate, ca a unui râu întortocheat scăpat din izvor. Atunci s-a ivit o mână luminată de un opaiţ oprindu-mă din risipirea copilăroasă. Ce căutam, de fapt? Pe bunica prafului de pe cărţile unei biblioteci? Mâna arcuită cu o mişcare dantelată tresări să mă întoarcă molcom sub bolta micuţei luminiţe. Acolo se rulau necontenit filme din memoria exitenţială a acestui locaş de trăire a familiei Haşdeu. Survolam privegherile materne ale mamei asupra copilei ambele botezate Iulia. Fiecare filă de viaţă se depunea cuminte în lumina opaiţului, până la ultimul clişeu când am apărut eu deasupra vitrinei cu fotografii pe care o aranjasem la ultima curăţenie organizată. Şirurile emoţiilor se rulau încet parcă să văd şi să înţeleg, că nu ataşamentul mi l-a înregistrat ci gestul meu simplu. Mâna ce deţinea opaiţul strângea grămăjoarele căzute lângă fotografia ei lipită de mine pe un nou cadru cartonat. Deasupra vitrinei se formase un ou incandescent în care intrau grăunţii prafului de pe obiectele încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre se îndreptă. Simţeam că-mi mătura o mână nevăzută privirea, respiraţia, poate chiar gândul. Împărtăşindu-mi iubirea, o lumină smerită mi-a purtat fericirea într-o făclie de opaiţ. Firimitura de praf nu mai era o ameninţare, ci un suvenir de mare preţ.

Angel Djigola-Popescu

CASTELUL IULIA HASDEU

Pierderea unei persoane dragi poate rasturna un destin. Disparitia timpurie a unicei fiice a lui

,

, care mostenise inzestrarile sale extraordinare, avea sa-l conduca pe marele savant cu gandire enciclopedica spre explorarea unor taramuri cu totul straine de cele in care se ilustrase stralucit pana atunci. depozitie a acestor preocupari neobisnuite sta astazi Castelul Iulia Hasdeu de la Campina.

Viata

a fost, inca din primii ani, una extraordinara. "La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana", ne povesteste directoarea Muzeului "Iulia Hasdeu" din Campina, Jenica Tabacu. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara. Tot din aceasta perioada dateaza si initiatoarele scrieri literare ale Iuliei. Ca si cum acest lucru ar fi fost normal pentru varsta ei, la 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia Pian si Canto. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa. Despartiti de distanta, B.P. Hasdeu si fiica sa vor fi circa unul de celalalt prin intermediul scrisorilor. Tatal isi indeamna fiica sa studieze asiduu si, ramas in tara, depune eforturi extraordinare pentru a-i asigura conditiile de studiu. In 1886, Iulia se inscrie la Facultatea de Litere a Universitatii Sorbona din Paris. Isi stabileste chiar si tema lucrarii de doctorat, pe care planuia sa o sustina la varsta de 20 de ani, si anume "Filosofia populara la tara noastra".

Curand dar un destin necrutator avea sa il desparta pe B.P. Hasdeu de fiica sa. La inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de cele dintai semne ale unei necrutatoare boli, ftizia. suparat, carturarul va incepe o goana nebuna in sudul Frantei, in Italia si in Elvetia, ducandu-si fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate incercarile sale sunt dar zadarnice. In vara anului 1888, Hasdeu isi aduce fiica bolnava inapoi in tara. Dupa o scurta perioada in care i-a vizitat pe toti doctorii Capitalei, Iulia Hasdeu este dusa la Manastirea Agapia. In luna august a aceluiasi an, nefericitul tata isi aduce copila acasa, ultimele sperante ale acestuia indreptandu-se catre divinitate, dupa cum nota el insusi. "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fara putinta la Atoate Creatorul? Fie si o minune." Dar minunea pe care o astepta Hasdeu nu soseste, iar pe 29 septembrie 1889, in varsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viata.

Dupa disparitia prematura a preaiubitei sale fiice, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o exclusiv directie: spiritismul. Ani buni dupa moartea Iuliei, cei doi, tatal si fiica, se vor intalni regulat in

, in timpul sedintelor de spiritism. De altfel, chiar si acest castel construit de Hasdeu, gandit ca un templu inchinat fiicei sale, a fost inaltat intocmai dupa planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O insemnare a carturarului pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra si pastrata nealterata peste timp, sta depozitie acestui fapt: "Acest castel s"a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, constructiunea de N. Angelescu".

"In 1893, la invitatia doctorului C.I. Istrati, familia Hasdeu ii face acestuia o vizita la resedinta de vara de la Campina, spune Jenica Tabacu. Clima blanda si atmosfera pitoreasca a oraselului de pe Valea Prahovei reusesc sa-l cucereasca pe B.P. Hasdeu intr-o asemenea masura incat va decide sa cumpere un teren si sa construiasca acolo castelul." Este un castel si un templu totodata, ii spunea Hasdeu lui Caragiale, care a venit sa-l viziteze. Tot ce se afla in castel era un simbol in sine si avea un rol aparte in cadrul unei simbolistici generale mai complexe. Asa cum nota si Caragiale dupa vizita sa la Campina, castelul este orientat catre est, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. "Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu", isi amintea I.L Caragiale. "Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului."

Ce s-a mai pastrat azi din castelul de odinioara? Supus unui "lifting" destul de strident pe alocuri, castelul traieste mai ales prin magia enigmelor pe care le poarta de un secol. O usa masiva, glisanta, da in cea mai mare incapere, unica de forma circulara, sala de lectura. In centrul ei, ca un fel de axis mundi, se afla inca statuia lui Iisus in marime naturala. Este imposibil ca, pasind in incapere, privirea sa nu iti fie atrasa de aceasta statuie, si privind-o, iti dai seama ca ochii lui Iisus te vegheaza. Bratele desfacute parca spun Lasati copiii sa vina la mine!, iar la picioarele sale sunt cununa de spini si piroanele.

Din sala de lectura se adancesc in zid trei incaperi inguste: Image doua biblioteci si un salon de muzica, in care pianina Schiedmayer, care a apartinut Iuliei, supravietuieste amutita. Deasupra ei este o reprezentare a arborelui genealogic al familiei Hasdeu: intemeietorul este Voda Stefan Petriceicu, alungat din Polonia de tatari, apoi, o veriga importanta este Tadeu Petriceicu, strabunicul Iuliei, cel care avea sa se intoarca din bejanie la mosia familiei de langa Hotin. Aici, in satul Cristinesti, se va intoarce intaiul sau nascut, Alexandru, dupa ce studiase in strainatate dreptul, stiintele naturii si literele. Fiul sau, nascut in 1838, la 16 februarie, a fost Tadeu Petriceicu - alias Bogdan Petriceicu Hasdeu. A patra generatie a acestei familii speciale a fost Iulia.

Castelul de la Campina, in ciuda asocierii lui cu o activitate desfasurata in obscuritate, cu o recuzita specifica, are multa lumina. Toate incaperile, exceptand camera de spiritism, au luminator, iar obloanele de metal ale ferestrelor au oglinzi in exterior. Probabil ca ele captau mai bine lumina si, totodata, in bataia razelor de soare, ofereau o stralucire aparte, vizibila de la distanta.

In castelul - muzeu pot fi vazute astazi biroul lui Hasdeu, unde se afla si masa de corespondenta a Iuliei, adusa de la Paris. Se patrunde apoi in dormitorul lui Hasdeu, incapere zugravita cu cale - floarea preferata a Iuliei. Ochii se opresc pe un tablou al Iuliei Hasdeu in ziua mortii - o copie dupa originalul in ulei al profesorului ei de pictura de la Paris, D. Maillart. Revenind in birou, nu se poate sa nu fii intrigat de prezenta unei gauri in perete: pe acolo patrundea in castel, din camera de spiritism, duhul Iuliei.

In camera de spiritism, cateva obiecte originale incearca sa refaca atmosfera initiala, incarcata de mister. O masuta de spiritism, cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara (din fier si placi de marmura), un vas oriental din bronz, cu animale fantastice. Pe buza vasului se afla un fel de coroana de acelasi diametru, cu un dragon in relief. Cele trei trepiede amintesc de scaunele oraculare din antichitate, inchinate spiritelor; prin numarul 3, trepiedul reprezinta imaginea focului si a cerului; ele au la mijloc, tot in triunghi, numele Hasdeu, lasand ca baza cele trei litere, DEU, amintind de Deus - Dumnezeu. Literele sunt frante, alcatuite din cate trei linii fiecare, astfel ca numele devine dificil de citit. De ce triunghiulare? Pentru ca 3 e numar mistic, e temeiul, el "exprima o ordine intelectuala si spirituala, intru Dumnezeu, in cosmos sau in om" (Dictionar de simboluri) Si aici, ca si in celelalte incaperi, atarna din plafon o lampa de fier in cruce, care odinioara avea, nu intamplator, si margele de chihlimbar. "Chihlimbarul reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de energia cosmica, sufletul individual de sufletul universal. El simbolizeaza atractia solara, spirituala si divina." Prin grija a doi oameni pasionati, Mircea Colosenco si Jenica Tabacu, au vazut lumina tiparului Protocoalele sedintelor de spiritism - texte inedite, marturie extrem de fidela a preocuparilor bizare din ultimii ani ai vietii lui Hasdeu. Participantii, datele, practicile, confirmarile sedintelor de spiritism din aceasta odaita se regasesc in notatiile lui Hasdeu.

Lui Vodă Ştefan cel Sfânt-CONEXIUNI STELARE

Ţi s-a oprit un cer în suflet

Când de lumină ţi-ai prins

Surâsul.

Ascunzi un astru în copac

Pe ramuri sângerânde-i

Dânsul.

Eu urmăresc în tihna ta

Răsadul disdedimineţii:

Visul.

Când se naşte-n tija oaselor

Sub pana Lunii

Totcuprinsul.

ASOCIATIA IULIA HASDEU

Despre Asociatie

Infiintata  in anul 1992 in baza Legii 21/1924 (Dosar 35 / PJ / 92 ) ca asociatie culturala, nonprofit, non-guvernamentala, apolitica, Asociatia IULIA HASDEU isi propune prin statut:

- cunoasterea si mediatizarea personalitatii si a lucrarilor artistice ale Iuliei Hasdeu. Poeta romanca de expresie franceza este ultima descendenta a dinastiei de carturari Hasdeu

- promovarea tinerelor talente  in sedintele de cenaclu artistic si literar, prin revista  Mesaj literar si prin editare. Asociatia  stimuleaza creativitatea  si accesul  la informatie prin mijloace adecvate.  Se reia decernarea premiului  Iulia Hasdeu atribuit tinerilor, conform destinatiei stabilite de  catre Bogdan Petriceicu Hasdeu

Aaccesul la  adevaratele valori spirituale prin cunoasterea patrimoniului cultural national si universal

Membrii fondatori  sunt elevi si fosti elevi  ai  liceului  Iulia Hasdeu din Bucuresti, profesori, cercetatori stiintifici, scriitori, editori, ingineri, medici, ziaristi, studenti, pensionari, persoane din tara  si din strainatate, care prin activitatea si  participarea lor contribuie la recunoastera locului ce i se cuvine pe drept Iuliei Hasdeu in patrimoniul nostru cultural.

Dintre membrii fondatori mentionam pe prof.univ.dr. I.C.Chitimia, istoricul literar Laurentiu
Ulici, regizorul de renume mondial Andrei Serban, actrita Irina Petrescu, istoricul literar din Republica Moldova Pavel Balmus, omul de televiziune Viorica Musat, carora li se alatura Primaria Arondismentului 6 din Paris. Primarul din 1991 al Arondismentului 6 a participat la montarea placii memoriale JULIE HASDEU pe imobilul in care a locuit Iulia Hasdeu in perioada studiilod-nei Crina Bocsan referitoare la SIC COGITO, a dlui Constantinescu Severin, a d-nei Ana Maria Rosianu, a d-nei Angela Popescu, a d-nei Lucretia Brezeanu, d-lui Geo Stroe, r la colegiul Sevigne si la Sorbona, 28, rue Saint Sulpice.

Asociatia este membru fondator al Federatiei Romane a Asociatiilor, Centrelor si Cluburilor UNESCO, sub egida careia ducand mesajele culturale in tara si peste hotare.

Omagiindu-l pe Hasdeu

Marti 24 august, conform traditiei, membrii Asociatiei noastre s-au intalnit la sediul din str. Franceza nr. 14 spre a vorbi despre marele enciclopedist, parintele celei care ne este patroana spirituala, Iulia.

Iata 2 din fotografiile realizate in timpul prezentarii materialelor referitoare la SIC COGITOa d-nei Crina Bocsan, a dlui Constantinescu Severin, a d-nei Ana Maria Rosianu, a d-nei Angela Popescu, a d-nei Lucretia Brezeanu, d-lui Geo Stroe.

Geo Calugaru despre Angela Djigola-Popescu

Un nume predestinat la Destăinuiri astrale, doamna Angela Popescu debutează în 2002 la Editura Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, în colecţia inspirat intitulată Vama slovelor, cu tandre poeme, un debut care, pentru mine cel puţin, echivalează cu o consacrare.

            Într-o lume în derivă, din care face parte şi patria Voievodului limbii române, l-am numit pe Eminescu, doamna Angela Popescu vine şi ne propune, cu o modestie proprie celor care-şi cunosc valoarea, o comuniune nu doar posibilă, dar şi realizabilă, cu partea de lumină a sufletului domniei sale, pe care şi-o dezvăluie prin „şoaptele sufletului”, adică poeziile cuprinse între paginile acestei cărţi, o carte superbă, de pus, cu sfială, în buzunarul de la piept, lângă inimă.

            Formată la celebrul, prin exigenţa la care se forjează caratele seriozităţii, ce girează încrederea în lucrul bine început, Liceul de Fete „Loga” din Timişoara şi, coborând din neam de luptători din frumoasa Românie întregită, doamna Angela Popescu a înţeles, prin efort propriu, că talentul este o îndelungă răbdare. Aşa se explică debutul de acum, echivalent, cum afirmam mai înainte, cu o consacrare. De ce sunt într-adevăr atât de tandre destăinuirile doamnei Angela Popescu? Răspunsul este simplu şi este dat de fiecare dintre poeziile din această carte: au crescut din suflet şi, tot atât de important, din viaţă, din zbaterea de fiecare zi „între lecţii, între drumuri, dar mai ales între trenuri”, cu care autoarea „înconjoară ţara cu părinţii şi surioara în vacanţe”. Nici o vorbă de aşteptarea înfrigurată a clipei de graţie când, ca o boare, inspiraţia îţi atinge tâmpla, fulgerându-te şi, cuprins de transă, te miri şi tu cât eşti de genial. Nimic din toate acestea. Să nu uităm că, dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, înseamnă că Atotputernicul simte nevoia câte unei sâmbete libere, plus Duminica. În schimb, Lucifer este în noi, într-o lucrare ce nu cunoaşte răgazul. Atunci Dumnezeu a creat poeţii, dându-le harul ca, prin lucrarea lor, cuvântul care zideşte să-i ajute pe semeni să se pătrundă de Duhul Sfânt, iar ceea ce făptuiesc ei să însemne ceva, fiindcă ceea ce nu vine de la Dumnezeu, în planul simţirii mai ales, nu înseamnă nimic. Prin poezie, păşim în casa sufletului, oaza în care ne regăsim, când viaţa ne-a lovit şi răvăşit.

            Înnobilată de gestul de a nu fi rătăcit, precum cei mai mulţi dintre noi, rara floare a recunoştinţei, doamna Angela Popescu vorbeşte cu naturaleţe des-pre cei pe care i-a simţit alături, în truda descoperirii de sine: domnii Alexandru Mironov, Tudor Opriş, cenaclul de elevi scriitori de la Liceul „Gh. Lazăr” - Săgetătorul şi de oamenii minunaţi cu care s-a aflat faţă în faţă, întru frumos şi adevăr, cosmonautul Dumitru Prunariu, prof. univ. Ioan Mânzatu, prof. univ. Lucian Gavrilă şi lista ar putea continua.

             Răspunzând de destinul Cenaclului literar „Ioan Tecşa” al Casei de Cultură a Ministerului de Interne, la care curând poeta Angela Popescu a venit să pună umărul, în modul cel mai temeinic, „cu şoaptele sufletului” pentru ca să simţim şi noi beneficele vibraţii dinspre univers „înspre cosmosul prins în fiinţa noastră”, personal afirm aici, că sunt fericit.

            De aceea, îţi mulţumim, doamnă Angela Popescu, fiindcă ne-aţi făcut părtaşi la Visări înaintea ploii, să simţim acele Trepte vibratorii, ca, fiind în stare să păşim dincolo de Pragul spaimei, să aflăm Alinare sinelui prin Atingeri astrale. Ne-ai convins cât de fertilă este Rodirea durerii în căutarea şi aflarea lui Dumnezeu şi, cât de important este să căutăm Solidarităţile duhului. Pentru toate acestea şi pentru multe, multe altele, aflate între paginile acestei cărţi, îţi mulţumim, dar, mai ales, îi suntem recunoscători lui Dumnezeu că exişti. Mă înclin în faţa unui debutant capabil să dea expresie inefabilului. Dovada?

            „Fruntea ta e-o ramură pe cer

Pe care-mi poartă muguri clavecinul

E-atâta linişte în mângâiere

Că nici un ceas nu mai respiră

Să te aud cum vii

Să te aud cum vii...” (Lui George Enescu)

VISĂRI ÎNAINTEA PLOII-Mamei

Ascult aşteptarea în fibră,

Mamă, mă-nveţi să sosesc,

Mă doare-nvelişul de slove

În zorii ce nu se rostesc.

Mătase clipeşti lângă mine,

Fraze de mamă vâslind,

Îţi spun că eu vin culoare,

Asculţi aşteptatul iubind.

Rugi îmi dărui pe-o şoaptă

Să culeg litere-n văpaie

Prin mâinile ce-nfloare

Angheli pe şiruri de ploaie.

TREPTE VIBRATORII Tatălui

Şi dacă-n palmă îţi găsesc spicul,
Prin coaja aspră simt lumina-ţi vie
De grâu din liniştea divină
Ce mi-ai dat un bob în anotimp.

Să nu te caut, ci doar să te adun,
Cum mi-e jertfa de culoare,
Chemându-mă printre ostaşi
În asprele grătare să-ncolţesc.

Ascult în umbra unui gând
Ce-l simt al meu ca o sămânţă,
El m-ar rodi ca jertfă într-o carte,
Întâmpinând lumina ploii aurită.

Înveşmântate-n sol cad slove
Prin trepte binecuvântate
Din neam în neam o grânărie
Aşa dindedemult fiinţaţii fiind.

Aproapelui meu, cititorul

Poeziile reprezintă pentru mine şoaptele sufletului. Le-am simţit adeseori ca o vibraţie din univers înspre cosmosul prins în fiinţa mea. Am început să scrijelesc pe pereţi lecţiile de şcoală primară, pe care nu le-am copiat în nici un caiet special. Am însă un astfel de caiet adus de tata de pe front cu linii şi liniuţe pentru mecanici de locomotive, în care am început o enciclopedie pentru copiii ca mine. Şcoala primară am făcut-o într-o clasă mixtă improvizată la Liceul de Fete „Loga” din Timişoara, după care am plecat cu familia la Bucureşti, unde am urmat mai departe cursurile gimnaziale şi Liceul Aurel Vlaicu, reuşind să intru la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti. Mi-au crescut în suflet primele poezioare ca versificări după cum percepeam şi trăiam evenimentele ce se derulau după război prin 1947, într-un cartier mărginaş al ceferiştilor din Timişoara. Poeziile le scriam între lecţii, între drumuri, dar mai ales între trenuri, cu care înconjuram cuprinsul ţării cu părinţii şi surioara în vacanţe. În taberele de şcolari în judeţul Timiş la Steiendorf, lângă Lugoj, cunoscut pentru codrii săi bătrâni, dar mai ales cu gospodarii satelor care ne invitau la claca lor duminicală când se povesteau faptele eroice. Mergeam pe la mormintele frumos întreţinute şi recitam poezioarele mele. Mergeam cu imaginaţia spre viitor mereu în poezii, din care am reţinut două din acea perioadă de activităţi obişnuite de tabără. Destul de repede, acum la pornirea acestui volum de debut, mi-au venit aceste amintiri. Observasem într-o excursie primprejur, la Rupea, şi morminte neîngrijite, şi m-am aşezat să spăl literele cu periuţa de dinţi ca să se vadă înscrisurile şi aşa am aflat că erau morminte romane. Acasă le povesteam şi le citeam din aceste producţii ale mele, la care părinţii îmi completau cu date despre cei din neamul meu care scoseseră dealuri ca să facă şine de tren, pentru linia de cale ferată Viena-Cernăuţi. Am prins pe bunicul dinspre tată, Teodor, în viaţă, întorcându-se cu bunica din Siberia, fiind despărţiţi aproape 20 de ani de când au fost duşi. Dânsul mi-a povestit despre primii mecanici de locomotivă numiţi „djigoli” după cum erau strigaţi de engleji „the go” – „mergătorul” şi „traduşi” pe limba noastră în cancelariile ruseşti şi ucrainene astfel. Ei au asigurat primele maşinării pentru câmpiile noastre din această parte de grânărie cu 4-5 m. adâncime pământ negru. Sunt adevăruri ale familiilor din Ţara de Sus. Aceste vieţi vrednice rămân în memoria sufletului, pentru că ele există în urmaşi ca o sămânţă în neam, în osul nostru, în ţărâna noastră. Dar mai sunt alte evenimente ale trăirii noastre pe pământ, care ţin de liniştea interioară şi, oricât le-ai analiza, nu se sfârşeşte firul lor, având rădăcini dincolo de tine, undeva până la Dumnezeu. De aceea când cineva cunoscut mă întreabă ce mai fac, adesea îi răspund „nimic”, pentru că orice ai spune despre tine, dacă nu e de la Dumnezeu, este nimic. Oricât ai dori să faci ceva după cum simţi, chiar dacă te uiţi pe tine şi te arunci să faci ceva pentru altul, tot nimic este dacă vrei să fii văzut, lăudat etc. pentru asta.
Să nu uităm niciodată pe cei care ne-au dus de mână adeseori spre casa sinelui, ajutându-ne să ne regăsim când viaţa ne-a trecut prin lecţii de luare aminte la faptele noastre de indiferenţă, nerecunoştinţă sau pur şi simplu de absenţă, fiind izbită şi răvăşită ca să-mi văd paşii încotro merg, pe cărarea mea sau nu, spre ceea ce Dumnezeu m-a alcătuit sau nu, reculegeri şi treziri pe care le-am transcris cum le-am simţit mai bine sau mai puţin bine în discursul liric. Sunt oameni nu chiar de lângă noi, ci, parcă, trimişi de Dumnezeu în destinul nostru, şi mă gândesc la Doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, profesorul universitar care m-a apropiat de literatură cu personalitatea fiinţei sale întregi prin cunoaşterea acumulată, prin ţinută, prin îndrumarea cu profesionalism a unui tânăr vlăstar. După o experienţă utilă la corectura unor cotidiene mari, am învăţat de la boşii virtuoşi ai limbii şi culturii române, dar nu numai, să nu mă lenevesc la o facultate şi câteva cărţi citite, ci să merg spre şlefuirea cunoştinţelor şi am dat examene la ziaristică şi am devenit profesionist, dar nu angajată în vreo redacţie, ci independentă, scriam de oriunde vroiam şi îl predam oriunde doream...Le mulţumesc şi acum mult. Prieteniile de peste anii de studii nu au continuat în anii de practică crâncenă a limbii române la corectura unui ziar central. Încerc să enumăr doar câţiva, dintre cei care m-au încurajat în dezvoltarea mea ca scriitor şi ziarist, pe poetul Nicolae Dragoş, criticul Mihai Ungheanu, Vartan Arachelian, Neagu Udroiu, iar dintre colegii de facultate, sunt Radu Constantinescu, Iulian Neacşu, Virgil Mazilescu, Vasile Blendea, Petre Croicu, Bolat Genan, Ilie Cileagă şi mulţi alţii. Pentru aceştia mă destăinuiesc într-un volum de tandre poeme ce cuprind o bună parte starea mea de comuniune cu sufletele constructive. Pentru că avem cu toţii părinţi, aş adăuga ajutorul lor în creşterea copilelor şi apropierea lor afectivă de noi, de mine şi sora mea, corectori de presă, eu de noapte, ea la revista literară Luceafărul. Aici am cunoscut o altă familie minunată de scriitori, cei de la corectură, Ingrid Fulga, Gabriela Sandu, Virgil Stoicescu, din redacţie pe fabulosul Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Mircea Micu, Artur Silvestri, Petru Popescu şi mulţi alţii, o elită a unei perioade în care eram prezentă. După 1989, la recomandarea duhovnicului meu, Părintele profesor Constantin Galeriu, în paralel colaboram şi la Institutul Biblic al Patriarhiei la documentare şi corectură pentru cartea Patericul românesc, istoria sfinţilor români, ediţia a doua revizuită, împreună cu un colectiv de 17 persoane adunate de autor, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan. După asta, am fost solicitată de Sfântul Sinod să organizez primul ziar ortodox, având ca redactor şef pe Părintele Ştefan Gănceanu la revista nou înfiinţată Vestitorul, şi îndrumător pastoral pe actualul patriarh, Prea Fericitul Daniel, atunci episcop-vicar patriarhal, cu care am întocmit primele proiecte de ziar creştin-ortodox. Nu numai datorită colaborării cu Institutul Biblic, la cartea părintelui Ioanichie Bălan, Patericul românesc, dar şi pentru susţinerea primei rubrici cu subiect religios din presă, de fapt prima rubrică de acest fel chiar din timpul revoluţiei, la cotidianul Tineretul Liber, intitulată Ora de Religie, cu comentarii ale preoţilor profesori de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, despre Evanghelia săptămânală, am obţinut aprobarea acestui nou serviciu. Am avut binecuvântarea de a colabora cu P.S.Vasile Târgovişteanu ca preşedinte de onoare la prima Fundaţie literar-teologală Logos, la ideea prof. drd. Valeriu Filimon, alături de acad. Alex. Piru şi mulţi alţi scriitori, printre care Victoria Milescu, Elena Baciu-Călugăru. Dl. prof. Valeriu Filimon a fost solicitat să suplinească la catedra de teoria literaturii de la Facultatea de Teologie-Litere, eu fiindu-i asistentă. Tot atunci am ţinut locul părintelui de la pedagogie un trimestru. Nu am valorificat această bogată experienţă didactică pentru a-mi îmbunătăţi situaţia profesională universitară, crezând că este destul aşa cum sunt. Mai târziu s-a dovedit că nu întotdeauna posibilităţile sunt aceleaşi, fiind nevoită să demisionez pe caz de boală. A urmat o perioadă grea de aproape 4 ani până la pensie fără nici un venit. Am prestat servicii de editură la facultăţi particulare. După pensionare am fost invitată la Cenaclul jandarmilor veterani, coordonat de generalul Costache Negruţi, unde mi-am citit din creaţiile mai vechi de prin sertare. Peste ani, când cenaclul s-a desfiinţat şi eu îmi editam singură cărţile, am sprijinit înfiinţarea unei tipografii la o mânăstire din Bucureşti, ca corector. Astfel mi-am văzut şi eu publicat volumul de debut al poeziilor, dar şi două editări ale scrierilor D-lui general Negruţi. Sunt ani din care ies la iveală persoane deosebite care mi-au dat încredere în mine sfătuindu-mă să continui să scriu chiar dacă nu am pe moment un buget.
Am o dedicaţie, în primul rând copilelor mele, cărora le datorez apropierea de cenaclul de elevi scriitori de science-fiction Sapiens, din Bucureşti, iniţiat de Alexandru Mironov şi prof. univ. dr. Ioan Mânzatu. L-am coordonat 5 ani pentru partea tehnică de scriere, împreună cu profesorul de biologie Răzvan Dima, pentru partea de documentare ştiinţifică. Am fost alături de aceşti copii dornici de cunoaştere, dar şi de a-şi scrie propriile lor producţii literare. De mare ajutor şi folos au fost invitaţii aduşi de Mironov şi profesorul Mânzatu, oameni de ştiinţă remarcabili, ce şi-au povestit încercările vieţii lor din drumurile de cunoaştere şi cercetare până la rezultate.
Mi-a fost un aliat şi salvator prof. scriitor Tudor Opriş, coordonatorul cenaclului Săgetătorul de la Liceul Lazăr, prin pelerinajul în taberele de şcolari din Moldova şi Bistriţa-Năsăud după Simpozionul copiilor de la Iaşi din 1982.
Port în buzunarul de la inimă convorbirile cu astronautul român Dumitru Prunariu, căruia i s-au dedicat texte inedite pline de admiraţie.
Doamnei prof. univ. dr. Ana-Felicia Iliescu, îi aduc oamgiul de inimă pentru iniţiativa de a organiza primul meu recital la Institutul Agronomic.
Domnilor Al. Mironov, Răzvan Dima, Dan Ursuleanu, Ion Hobana, Ioan Albescu, scriitorilor S.F. din ţară, le sunt recunoscătoare că au fost alături de copiii bucureşteni.
Pentru lansarea volumului meu Destăinuiri astrale din 2002, multe omagii d-lui deputat Mihai Radan, organizatorul şi moderatorul întâlnirii de la Clubul Parlamentului, precum şi artistului fotograf Vasile Blendea, tuturor deputaţilor invitaţi.