Poeziile reprezintă pentru mine şoaptele sufletului. Le-am simţit adeseori ca o vibraţie din univers înspre cosmosul prins în fiinţa mea. Am început să scrijelesc pe pereţi lecţiile de şcoală primară, pe care nu le-am copiat în nici un caiet special. Am însă un astfel de caiet adus de tata de pe front cu linii şi liniuţe pentru mecanici de locomotive, în care am început o enciclopedie pentru copiii ca mine. Şcoala primară am făcut-o într-o clasă mixtă improvizată la Liceul de Fete „Loga” din Timişoara, după care am plecat cu familia la Bucureşti, unde am urmat mai departe cursurile gimnaziale şi Liceul Aurel Vlaicu, reuşind să intru la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti. Mi-au crescut în suflet primele poezioare ca versificări după cum percepeam şi trăiam evenimentele ce se derulau după război prin 1947, într-un cartier mărginaş al ceferiştilor din Timişoara. Poeziile le scriam între lecţii, între drumuri, dar mai ales între trenuri, cu care înconjuram cuprinsul ţării cu părinţii şi surioara în vacanţe. În taberele de şcolari în judeţul Timiş la Steiendorf, lângă Lugoj, cunoscut pentru codrii săi bătrâni, dar mai ales cu gospodarii satelor care ne invitau la claca lor duminicală când se povesteau faptele eroice. Mergeam pe la mormintele frumos întreţinute şi recitam poezioarele mele. Mergeam cu imaginaţia spre viitor mereu în poezii, din care am reţinut două din acea perioadă de activităţi obişnuite de tabără. Destul de repede, acum la pornirea acestui volum de debut, mi-au venit aceste amintiri. Observasem într-o excursie primprejur, la Rupea, şi morminte neîngrijite, şi m-am aşezat să spăl literele cu periuţa de dinţi ca să se vadă înscrisurile şi aşa am aflat că erau morminte romane. Acasă le povesteam şi le citeam din aceste producţii ale mele, la care părinţii îmi completau cu date despre cei din neamul meu care scoseseră dealuri ca să facă şine de tren, pentru linia de cale ferată Viena-Cernăuţi. Am prins pe bunicul dinspre tată, Teodor, în viaţă, întorcându-se cu bunica din Siberia, fiind despărţiţi aproape 20 de ani de când au fost duşi. Dânsul mi-a povestit despre primii mecanici de locomotivă numiţi „djigoli” după cum erau strigaţi de engleji „the go” – „mergătorul” şi „traduşi” pe limba noastră în cancelariile ruseşti şi ucrainene astfel. Ei au asigurat primele maşinării pentru câmpiile noastre din această parte de grânărie cu 4-5 m. adâncime pământ negru. Sunt adevăruri ale familiilor din Ţara de Sus. Aceste vieţi vrednice rămân în memoria sufletului, pentru că ele există în urmaşi ca o sămânţă în neam, în osul nostru, în ţărâna noastră. Dar mai sunt alte evenimente ale trăirii noastre pe pământ, care ţin de liniştea interioară şi, oricât le-ai analiza, nu se sfârşeşte firul lor, având rădăcini dincolo de tine, undeva până la Dumnezeu. De aceea când cineva cunoscut mă întreabă ce mai fac, adesea îi răspund „nimic”, pentru că orice ai spune despre tine, dacă nu e de la Dumnezeu, este nimic. Oricât ai dori să faci ceva după cum simţi, chiar dacă te uiţi pe tine şi te arunci să faci ceva pentru altul, tot nimic este dacă vrei să fii văzut, lăudat etc. pentru asta.
Să nu uităm niciodată pe cei care ne-au dus de mână adeseori spre casa sinelui, ajutându-ne să ne regăsim când viaţa ne-a trecut prin lecţii de luare aminte la faptele noastre de indiferenţă, nerecunoştinţă sau pur şi simplu de absenţă, fiind izbită şi răvăşită ca să-mi văd paşii încotro merg, pe cărarea mea sau nu, spre ceea ce Dumnezeu m-a alcătuit sau nu, reculegeri şi treziri pe care le-am transcris cum le-am simţit mai bine sau mai puţin bine în discursul liric. Sunt oameni nu chiar de lângă noi, ci, parcă, trimişi de Dumnezeu în destinul nostru, şi mă gândesc la Doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, profesorul universitar care m-a apropiat de literatură cu personalitatea fiinţei sale întregi prin cunoaşterea acumulată, prin ţinută, prin îndrumarea cu profesionalism a unui tânăr vlăstar. După o experienţă utilă la corectura unor cotidiene mari, am învăţat de la boşii virtuoşi ai limbii şi culturii române, dar nu numai, să nu mă lenevesc la o facultate şi câteva cărţi citite, ci să merg spre şlefuirea cunoştinţelor şi am dat examene la ziaristică şi am devenit profesionist, dar nu angajată în vreo redacţie, ci independentă, scriam de oriunde vroiam şi îl predam oriunde doream...Le mulţumesc şi acum mult. Prieteniile de peste anii de studii nu au continuat în anii de practică crâncenă a limbii române la corectura unui ziar central. Încerc să enumăr doar câţiva, dintre cei care m-au încurajat în dezvoltarea mea ca scriitor şi ziarist, pe poetul Nicolae Dragoş, criticul Mihai Ungheanu, Vartan Arachelian, Neagu Udroiu, iar dintre colegii de facultate, sunt Radu Constantinescu, Iulian Neacşu, Virgil Mazilescu, Vasile Blendea, Petre Croicu, Bolat Genan, Ilie Cileagă şi mulţi alţii. Pentru aceştia mă destăinuiesc într-un volum de tandre poeme ce cuprind o bună parte starea mea de comuniune cu sufletele constructive. Pentru că avem cu toţii părinţi, aş adăuga ajutorul lor în creşterea copilelor şi apropierea lor afectivă de noi, de mine şi sora mea, corectori de presă, eu de noapte, ea la revista literară Luceafărul. Aici am cunoscut o altă familie minunată de scriitori, cei de la corectură, Ingrid Fulga, Gabriela Sandu, Virgil Stoicescu, din redacţie pe fabulosul Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Mircea Micu, Artur Silvestri, Petru Popescu şi mulţi alţii, o elită a unei perioade în care eram prezentă. După 1989, la recomandarea duhovnicului meu, Părintele profesor Constantin Galeriu, în paralel colaboram şi la Institutul Biblic al Patriarhiei la documentare şi corectură pentru cartea Patericul românesc, istoria sfinţilor români, ediţia a doua revizuită, împreună cu un colectiv de 17 persoane adunate de autor, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan. După asta, am fost solicitată de Sfântul Sinod să organizez primul ziar ortodox, având ca redactor şef pe Părintele Ştefan Gănceanu la revista nou înfiinţată Vestitorul, şi îndrumător pastoral pe actualul patriarh, Prea Fericitul Daniel, atunci episcop-vicar patriarhal, cu care am întocmit primele proiecte de ziar creştin-ortodox. Nu numai datorită colaborării cu Institutul Biblic, la cartea părintelui Ioanichie Bălan, Patericul românesc, dar şi pentru susţinerea primei rubrici cu subiect religios din presă, de fapt prima rubrică de acest fel chiar din timpul revoluţiei, la cotidianul Tineretul Liber, intitulată Ora de Religie, cu comentarii ale preoţilor profesori de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, despre Evanghelia săptămânală, am obţinut aprobarea acestui nou serviciu. Am avut binecuvântarea de a colabora cu P.S.Vasile Târgovişteanu ca preşedinte de onoare la prima Fundaţie literar-teologală Logos, la ideea prof. drd. Valeriu Filimon, alături de acad. Alex. Piru şi mulţi alţi scriitori, printre care Victoria Milescu, Elena Baciu-Călugăru. Dl. prof. Valeriu Filimon a fost solicitat să suplinească la catedra de teoria literaturii de la Facultatea de Teologie-Litere, eu fiindu-i asistentă. Tot atunci am ţinut locul părintelui de la pedagogie un trimestru. Nu am valorificat această bogată experienţă didactică pentru a-mi îmbunătăţi situaţia profesională universitară, crezând că este destul aşa cum sunt. Mai târziu s-a dovedit că nu întotdeauna posibilităţile sunt aceleaşi, fiind nevoită să demisionez pe caz de boală. A urmat o perioadă grea de aproape 4 ani până la pensie fără nici un venit. Am prestat servicii de editură la facultăţi particulare. După pensionare am fost invitată la Cenaclul jandarmilor veterani, coordonat de generalul Costache Negruţi, unde mi-am citit din creaţiile mai vechi de prin sertare. Peste ani, când cenaclul s-a desfiinţat şi eu îmi editam singură cărţile, am sprijinit înfiinţarea unei tipografii la o mânăstire din Bucureşti, ca corector. Astfel mi-am văzut şi eu publicat volumul de debut al poeziilor, dar şi două editări ale scrierilor D-lui general Negruţi. Sunt ani din care ies la iveală persoane deosebite care mi-au dat încredere în mine sfătuindu-mă să continui să scriu chiar dacă nu am pe moment un buget.
Am o dedicaţie, în primul rând copilelor mele, cărora le datorez apropierea de cenaclul de elevi scriitori de science-fiction Sapiens, din Bucureşti, iniţiat de Alexandru Mironov şi prof. univ. dr. Ioan Mânzatu. L-am coordonat 5 ani pentru partea tehnică de scriere, împreună cu profesorul de biologie Răzvan Dima, pentru partea de documentare ştiinţifică. Am fost alături de aceşti copii dornici de cunoaştere, dar şi de a-şi scrie propriile lor producţii literare. De mare ajutor şi folos au fost invitaţii aduşi de Mironov şi profesorul Mânzatu, oameni de ştiinţă remarcabili, ce şi-au povestit încercările vieţii lor din drumurile de cunoaştere şi cercetare până la rezultate.
Mi-a fost un aliat şi salvator prof. scriitor Tudor Opriş, coordonatorul cenaclului Săgetătorul de la Liceul Lazăr, prin pelerinajul în taberele de şcolari din Moldova şi Bistriţa-Năsăud după Simpozionul copiilor de la Iaşi din 1982.
Port în buzunarul de la inimă convorbirile cu astronautul român Dumitru Prunariu, căruia i s-au dedicat texte inedite pline de admiraţie.
Doamnei prof. univ. dr. Ana-Felicia Iliescu, îi aduc oamgiul de inimă pentru iniţiativa de a organiza primul meu recital la Institutul Agronomic.
Domnilor Al. Mironov, Răzvan Dima, Dan Ursuleanu, Ion Hobana, Ioan Albescu, scriitorilor S.F. din ţară, le sunt recunoscătoare că au fost alături de copiii bucureşteni.
Pentru lansarea volumului meu Destăinuiri astrale din 2002, multe omagii d-lui deputat Mihai Radan, organizatorul şi moderatorul întâlnirii de la Clubul Parlamentului, precum şi artistului fotograf Vasile Blendea, tuturor deputaţilor invitaţi.
